Război.
De câteva zile încoace, întreaga lume și-a scos popcornul din microunde, s-a pus confortabil pe canapea și cu telecomanda în mână schimbă posturile de media, într-un consum feroce de informații și update-uri despre invazia și genocidul lui Putin.
Cei mai curajoși dintre noi s-au mobilizat, au mers la graniță, au servit voluntar pentru cei care în momentul de față fug din calea pericolului (și au privilegiul să poată să treacă o graniță), au făcut ceai și sandwich-uri, au adunat haine și conserve, au făcut plinul de mai multe ori și au mutat mobilă prin casă ca să facă loc de saltele și paturi mobile.
Eroi în ochii mei. Iar apoi treci cu gândul granița și ajungi lângă Nipru, unde eroii poartă arma in piept și cele două dungi, una albastră și una galbenă, pe braț. Sunt oameni la fel ca și noi (cei care pot să stea la căldură și adăpost). Sunt actori. Sunt boxeri. Sunt ITști. Sunt cântăreți. Sunt medici. Profesori. Barmani. Instalatori. Antreprenori. Oameni pe care în orice altă zi, i-aș putea confunda cu vecinii mei sau cu bunii mei prieteni. Iar ei, în acest moment, sunt pe străzile orașelor, cu arma în mână. Cu lansatorul de rachetă pe umăr. Cu targa pe care burdușești două cadavre. Cu ultima pereche de șosete curată în picioare, pe care ai luat-o acum 8 zile.
Oamenii ăștia se află la 900 de kilometrii de mine. Dar de 8 zile încoace mă tot întreb, cum ar fi dacă oamenii ăștia ar fi la 900 de metri de mine, sau 900 de milimetri? Dacă ar trebui de mâine să îmi beau cafeaua în tranșeu, să țin arma pe piept și să visez la o supă caldă și o pereche de chiloți curată?
Cum ar fi dacă eu ar trebui să îmi feresc capul după ce un glonț a ricoșat din casca și așa îmbătrânită pe care am primit-o de la cazarma Diviziei 4 Infanterie ”Gemina”? Dacă trebuie să fug din calea clădirii care urmează să se așterne pe asfaltul pe care stăteam eu cu 10 secunde înainte? Să trebuiască să îmi stăvilesc lacrimile și urletele de neputință în timp ce car trupul neînsuflețit a unui bun prieten, care a primit și el vesta anti-glonț la 45 de secunde după ce am luat-o eu pe mine?
O să pot să trag în ei?
O să pot să îi privesc după ce cad pe jos fără suflare, să mă duc să le închid ochii pentru totdeauna?
O să fiu eu împlinit și mulțumit în ultimile 2 minute pe care o să le trăiesc, după ce cele 3 gloanțe mi-au evitat gațios plăcile de kevlar?
Mă trezesc din vis și scutur din cap de 3 ori, ca să treacă visul urât. Știu că e foarte improbabil să ajung acolo, dar doamne ce gând oribil și rece. Dar dacă ar fi cazul, aș ridica arma de jos și mi-aș pune-o în piept, din cauza actorilor, boxerilor și cântăreților ăștia. Exemplele din ultimile zile de umanitate, eroism și curaj mă fac să am încredere în oameni. Exemplele de unitate și suport mă fac să am încredere în instituțiile europene și visul european. Și toată istoria mă învață cu nebunii cu un fixism determinat nu rezistă foarte mult pe lumea asta, iar Vova s-ar putea să nu prindă tortul cu 70 de lumânări.
Orice s-ar întâmpla, viața merge înainte, și așa cum zice Lucian, trebuie să ne vedem de treabă. Să nu lăsăm povara asta să ne îndoaie și mai tare de spate, să nu umblăm cu capul plecat și cu ochii în pământ. Să fim oameni, cu noi înșine și cu toți cei din jur.
Inspirația mea pentru zilele astea negre
Andriy Khlyvnyuk, vocalistul trupei Boombox, s-a întors din turneul din US ca să pună arma în piept. (vid 1, feat Kiffness)
Antytila trebuiau să prezinte noul album la radio și televizor, dar au trebuit să își pună arma în piept. (vid2)
Yarmak își așteaptă uniforma și pușca în biroul de înrolare militară. (vid3)
Mykhailo Fedorov, ministrul Digitalizării, și tot ce o reușit el să facă cu un pix, o ștampilă și un cont de Twitter.
Frații Klitschko, care au fost în vizită la oamenii din metrou și au făcut selfie-uri cu ei și cu cățelul.
A my nashu slavnu Ukrayinu, hey-hey, rozveselymo!
Slava Ukraini!
Heroiam slava!
