Decembrie 2.24
Miroase a iarnă și a ceai
Iarna se așterne încet peste noi, temperaturile scad și ne țin mai mult timp în casă, unde e cald și bine. Ochii cad atenți pe ecrane de laptop sau telefon, televizorul e pornit pe știri ca și sunet de fundal, iar în browser avem Facebook sau Instagram pentru scroll, un Hotnews sau G4Media pe refresh constant, și din când în când o Europa Liberă. Pe YouTube căutăm ce o mai apărut, ba de la Recorder, CreativeMonkeyz, Digi sau alte televiziuni, diverse podcast-uri și creatori de conținut. E plin internetul de informație, și la fel este și capul nostru.
Nici să adormi nu mai poți, nu te lasă nici cum anxietatea zilei de poimâine. În speranța că îți mai reveni un pic, te hidratezi obsesiv și pui pe foc de-un ceai. Mușețel, clar, că ăsta calmează. Pentru un moment, închizi ochii și îți imaginezi cum o să ieși tu din casă, echipat corespunzător pentru temperaturile scăzute, cu pancarta desenată frumos de acasă, bine conturată și colorată. Te întâlnești cu prietenii, ba la Universitate, în Piața Unirii, la Palatul Culturii sau la Obelisc. Porniți împreună cu mulțimea, strigați cu ei, cântați, săriți când e nevoie (că doar "vrei schimbare"), primești vreo două trei complimente pentru cât de faină ți-e pancarta și spre final, pui și tu un story, ca să fie acolo. Ce seară frumoasă, chiar simt că am făcut ceva pentru libertatea mea!
Încet deschidem ochii și revenim. Suntem tot în sufragerie și ceaiul de mușețel încă nu s-a răcit destul.
Un pic de neajuns
Tensiune întinsă la extrem în jurul nostru. Everybody is on the edge. Anxietatea ne cuprinde din prima secundă a dimineții, și nu ne lasă nici măcar târziu în noapte, când deja ne-am adunat cearșaful sub noi de la cât am încercat să adormim. Gust amar de angoasă și miros sovietic ne îmbie la încă o porție de frică. Frică. Cred că acesta este cuvântul lunii, dacă stau să mă gândesc bine. Stă la bază, și își naște pe rând progeniturile. Fiul cel mare, Anxietate. Sora lui, Disperare. Verișorii primari, Frustrare, Dezamăgire și Revoltă. O familie numeroasă care niciodată nu vine în vizită singură. Și degeaba le servești tu ceai de mușețel, că atunci când pleacă, ți-au lăsat dezastru în bucătărie.
Și da! Este vina noastră! Este neajunsul nostru. Pentru că în fiecare zi, ne-am ales prioritățile și reacțiile. Atunci când în fiecare zi i-am spus Educației că e frumoasă și că o iubim mult, lăsându-i un sărut pe frunte, ca mai apoi să ne-o tragem cu Corupția în spatele blocului. Să îi promitem Justiției că o să avem grijă de ea prin semafoare cu semnal sonor și pavaj tactil, ca mai apoi să o împingem în fața mașinilor prin instrumentări și prescrieri. Iar sistemului Sanitar, cel tânăr și plin de elan, să îi promitem un viitor strălucit și sănătos, în care o să crească mare, ca mai apoi să îl hrănim doar cu zahăr și Cola, plus o nosocomială la pachet.
Iar la final de lună, când vine factura și trebuie plătită, întindem degetul către Parlament și clasa politică și zicem răspicat și tare: "De ce?!"
Educație, informație și gândire critică
Schimbul de tură e aici, și după 5 ani de liniște, a venit momentul în care trebuie schimbat posteriorul care va trona dealul Cotroceniului. Și dacă e să ne pricepem la ceva, știm bine să o facem lată. Gălăgie, zgomot și larmă din belșug, cât să râdă lumea de noi și la Vest, și la Est. În marea finală au rămas Lenuța fată-simplă și Călin file-din-poveste. A mai vrut să dubleze în limba română și Marcel băiat-fin, dar l-a luat duoamna la mustață și a zis, "gata, nu mă mai joc!", ca să apară după două zile înapoi la locul de joacă. Dar asta e altă poveste. Nu personajele astea sunt cele relevante. Actorul principal și cel care contează cel mai mult în toată povestea, este pe atât de necunoscut, pe cât este el de divizat. Îl cheamă poporul român, și suntem noi, 18.006.606 plus diaspora. Iar acest actor este foarte versatil, și joacă mai multe roluri.
Un rol bine cunoscut de către cei care probabil vor citi acest text, este acela al păturii celor cu "grija de poimâine". Cu spirit civic la curea, gândire critică și discernământ în frunte, respectăm scenariul și jucăm destul de echilibrat. Cu problemele de bază rezolvate, avem destul timp la dispoziție să ne excităm anxietățile unii altora. Următorul.
Supărat din cale afară, fără nici un compromis la orizont, trece ca prin pânzele albe ca să pună ștampila pe tovarăș. Aici există mai multe variante, desigur, de la supărare, la ignoranță, limitare, frustrare sau disperare, fanatism religios sau grija zilei de acum. Toate alcătuiesc un rol bine definit pentru una dintre măștile actorului nostru.
Un rol puternic și vânjos se arată la orizont, conturat foarte bine de extremele lui. Legionar. Fascist. Sovietic. Interlop. Misogin. Xenofob. Și Suveran în nume propriu. Cel mai rău rol posibil, născut și crescut sub același steag și sprit patriotic ca și ceilalți. "Prin liniște și credință, prin ordine și unire, prin muncă și iubire, cu dumnezeul vostru înainte" hai marș din țara noastră!
Iar apoi, când ți-ai pierdut orice fel de speranță, nu mai vezi nici o opțiune în jurul tău, culorile și-au pierdut complet saturația, lăsând în urmă un gradient de note gri, apare nepăsarea. Un rol trist si cinic, care joacă și el împotriva sistemului prin neprezentare. Din păcate, nu cred că există salvare pentru el, nici măcar atunci când mici raze de soare se vor ivi de după norii gri.
Intr-un final, avem rolul care ne este foarte drag, dar din păcate este plecat din țară, și nici nu ne dăm seama cât de mare și de important este. El apare la finalul scenariului, și uneori are un rol benefic, alteori malefic. Nu știm exact câți români avem plecați în afara granițelor. 5.7, 6.5, 9 milioane? Sincer, îmi e frică să știu.
Toate aceste roluri ne construiesc actorul principal, care are nevoie ca de o gură de aer proaspăt de Sfânta Treime. Educație, Informație și Gândire Critică.
”Să muncim, tovarăși!”
Un lucru este clar, nu putem să continuăm în modul în care am funcționat până acum. Sistemul este o producție unitară, care a avut nevoie de contribuția fiecăruia dintre noi ca să ajungă în starea în care este. Ca și un pacient bolnav, nu o să se facă bine într-o zi, de azi pe mâine, ci o să dureze mult și bine până când se pune pe picioare și va putea să se plimbe măcar prin spital. Momentan, vorbim de recuperare, și fizioterapie, nicidecum de antrenament.
Ce putem noi să facem? Să continuăm. Să continuăm să sperăm, să ne ridicăm gunoiul de pe jos, să răspundem cu calm la incitare și cu vehemență la abuz. Să nu plecăm capul în fața nedreptății, ba din contră, să o identificăm și să-i răspundem răspicat atunci când ea se întâmplă. Și împreună cu toți cei care au urlat că vor schimbare, să punem cu toții mâna la contribuție, și să ne reclădim țara de la fundație, reamintindu-ne pe parcurs de unde a venit nevoia asta. Pentru ca peste 5 ani, să nu mai ajungem in aceeași situație, sau cine știe, poate chiar mai rea.
Așa să ne ajutăm noi pe noi, și mai apoi Dumnezeu.